Mergem impreuna la Biloxi Blues?
Recunosc ca sunt incantata ca pot oferi cititorilor mei ocazia de a merge la teatru (si nu oricum, ci si cu mine 🙂 si de a castiga fel si fel de premii de pe la concursurile pe care le promovez.
Am de dat astazi o invitatie DUBLA la piesa Biloxi Blues (din distributie fac parte Tudor Chirila, Paul Ipate, Radu Iacoban si o gasca de actori tineri, talentati, plini de voie buna) de pe 22 octombrie, la Palatul Copiilor.
Este o piesa scrisa de Neil Simon, recunoscut in lumea intreaga pentru umorul si calitatea comediilor sale si s-a jucat cativa ani la Teatrul de Comedie si este regizata de Iarina Demian. In cateva cuvinte, Biloxi Blues e o piesa in care un grup de tineri care dau piept cu armata, dar parcurg si un drum spre maturizare, iar scenele sunt presarate pe alocuri cu replici inteligente ce surprind umorul si in acelasi timp seriozitatea momentelor.
Am sa ofer invitatia celui care-mi lasa intr-un comentariu (la acest articol) cateva cuvinte care sa descrie drumul spre maturitate si eventual desprinderea de parinti.
Sa aveti inspiratie! Aleg castigatorul duminica, pe la ora 18:00.
Gianina, draga mea, ne vedem luni la teatru! Lasa-mi un mail de confirmare.
Simt ca m-am maturizat la liceu, inca din primul an cand trebuia sa ma descurc singura intr-un oras strain si fara prea multi bani de cheltuit. Dar a fost o perioada frumoasa si nu eram chiar tocmai singura…
si eu m-am maturizat in liceu, cand am suferit dupa primul iubit :))) Ce vremuri!
Despartirea de parinti a fost ok pana cand am ramas singura la Bucuresti. Cand tata s-a urcat in tren am strigat mut dupa el.
Pentru mine a fost greu. Inca este. Nu vin dintr-o familie in care mi s-a oferit totul pe tava, dar maturizarea a venit cumva fortata fiind de imprejurari. Asa ca in momentul in care aud tineri care zic ca abia asteapta sa plece de acasa, sa aiba banii lor, etc le spun atat: sa pleci de acasa si sa ai banii tai nu inseamna neaparat ca esti independent.
Eu eram independenta cand ai mei ma intretineau. E o lipsa de maturitate, poate, dar daaa, era atat de bine cand cu un telefon rezolvam totul, pe cand acum trebuie sa rezolv totul dintr-un salariu. Si asa cum bine stim nu e simplu, dar e sanatos! 🙂
Primul pas spre maturizare a fost in primul an de liceu, cand parasind cuibul parintesc am plecat intr-un alt oras, departe de toti cei dragi, cu vise mari si inima deschisa spre viitorul care ma astepta, un viitor in care am intalnit numai oameni frumosi de la care am invatat nenumarate lucruri frumoase si folositoare, un viitor in care am gasit niste prieteni de nadejde care imi sunt alaturi si acum, un viitor cu lacrimi atat de bucurie cat si de tristete.
E ciudat…pe la 15 ani aveam impresia ca la 18 o sa stiu exact ce vreau sa fac cu viata mea,totul o sa fie clar..dar m-am inselat,cu ce cresteam mai mult cu atat eram mai confuza..atatea posibilitati,alegeri de facut..daca nu fac alegerea buna? Peste tot vad expresia “Sunt cine sunt”..dar eu inca nu stiu cine sunt,la 20 de ani sunt indecisa,nu stiu ce vreau de la viata,cred ca eram mai hotarata la 15 decat acum. Mi-e frica..stiu ca orice alegere fac o poate influenta pe alta. Nu stiu daca are legatura cu maturizarea,dar de fiecare data cand imi propun sa ma schimb parca mereu ma intorc la aceeasi persoana. Deci am ajuns la concluzia ca nu trebuie sa analizez mereu tot ce fac sau cine sunt,nu trebuie sa fiu mereu aceeasi. Sper ca ai inteles ceva de aici.
Primul pas spre maturizare..cand m-am certat cu parintii mei si am plecat de acasa,eram singura..noaptea,pe strazi..si mi-am dat seama ca singura care ma poate ajuta sunt chiar eu,de atunci am devenit mai independenta,nu mai am nevoie de cei din jur atat de mult..am ajuns la concluzia ca persoana in care trebuie sa am cea mai mare incredere sunt eu.
Drumul spre maturitate e pavat cu incercari grele, cu multa confuzie si ceva tupeu. Despartirea de parinti ? Eu zic ca e cea mai grea si poate pasul final catre maturizare..
Eu nu cred ca a fost un moment exact cand am inceput sa ma maturizez, cand mi-am schimbat drumul. Inca si acum in preajma varstei de 20 de ani simt ca merg pe 2 drumuri diferite(nu in acelasi timp, pe rand). Pe un drum cu responsabilitati si decizi importante si pe altul in care sunt tot copilul rasfatat al parintilor mei, care nu trebuie sa ia nicio decizie care poate sa-i afecteze viata. Daca ar fi sa trag o concluzie pot spune ca nu sunt o persoana matura si nici nu ma simt pregatita sa trec doar pe drumul “cel bun”(drumul maturitatii) dar cred ca intr-o zi se va intampla ceva ce ma va face sa vad realitate cu alti ochi, cu ochi maturi.
Eu nu inteleg de ce au mai participat restul..pe toate blogurile unde s-a desfasurat concursul primul comentariu a castigat :))